5 Amintiri (2)

Zis și începutul..

Se petrecea pe la sfârșitul lui septembrie. Deși ploaia se răzbunase pe noi cu puțin timp înainte, ziua despre care vă povestesc a fost foarte caldă. Și nu știu dacă sufletu-mi era prea cald, ori chiar era așa afară. 

Iar el, micul dependent, mi-a propus să mergem undeva lângă pădurea aceea, ce ne încântă în fiecare toamnă cu spectrul său minunat de culori. Și fiindcă în ziua aceea mi-a venit mie pofta de badminton, singurul sport pe care îl practic din când în când, am adus paletele cu mine.
Căutând un loc aproape drept și ferit de vânt, l-am trimis pe el în "groapă", mai bine zis locul acela mai puțin drept și am început să jucăm. Și ei bine, nu prea s-a numit jucat, fiindcă fluturașul numai la mine nu ajungea. Fiindcă e și el (doar puțin) încăpățânat ca mine, se satură și refuză să îl învăț. Deoarece m-am cam săturat să învăț un leneș, mă așez pe o piatră și încep să admir înmormântarea frunzelor, unele mai bine îmbrăcate ca altele.
Și, deși nu mă așteptam, se asează pe acea piatră prăfuită lângă mine, plângându-se (ca de obicei) că se va transforma într-o statuie de praf. Nici nu eram împreună pe vremea aceea, însă simpla lui prezență mă făcea să mă simt atât de vie.. și mi-aș fi dorit să rămân toată viața pe acea piatră privind mirificul apus.
Mai întâi folosindu-l ca un obiect ludic, apoi mai puțin, încep să mă joc cu părul lui, încolăcindu-mi degetele în buclele lui, stând sub reflectorul soarelui. I-ar mai fi trebuit chitara..
Și apoi, fiindcă soarele și-a terminat la rândul lui spectacolul, am pornit spre oraș agale, ferindu-ne de toate buruienile cu țepi. A început să glumească despre oamenii dubioși ce frecventau locurile alea noaptea.. și așa, pe neașteptate, m-a luat de mână și am mers cumva, cu pumnul înainte, să ne păzească de cei răi. Până și mâinile noastre formau o pereche bună, a lui caldă, a mea atât de rece. Ajungând în oraș, n-am mai vrut să-mi retrag mâna.
Ne-am plimbat în acest "hal" până când am ajuns acasă. Atunci, acea zi nu mi s-a părut atât de specială, fiindcă încă nu știam sigur ce simt pentru el. Dar acum, are o însemnătate mare.

Și ca să rămân cu o micuță amintire, am făcut și o poză cu apusul. E realizată cu telefonul meu și n-a ieșit prea bine. Însă îmi aduce aminte de o zi aparte :-)