O zi ploioasă și rece de toamnă. Ceața se arată încă de la primele ore ale zilei și mă face să cred că încă nu m-am trezit din visul frumos de aseară. E aceeași stare pe care o am primăvara când se încălzește și am fluturași neastâmpărați în stomac.
Aripile le-au căzut și acum sunt pe caldarâmul anost, gri, dându-i viață. Atât de trist și totuși atât de.. frumos.
Da, toamna este un sfârșit. Și nu numai pentru fluturași. Pentru zilele acelea leneșe de vară când singura activitate pe care o făceai o zi întreagă era să citești și să bei lapte cu ciocolată. Muzica răsuna tare și te simțeai atât de viu.. corzile chitarei electrice reverberau și te făceau să-ți pulseze inima din ce în ce mai tare. Te gândeai la el.. care era așa de departe.. dar totuși așa de aproape.
Acum te plimbi singură prin parc și te simți ca un copilaș micuț, fragil, care era entuziasmat când găsea o aripioară de fluturaș mai interesantă. Țineam strâns fluturașii fiindu-mi frică să nu învie și să.. zboare. Uneori pur și simplu mă făceam una cu aceștia, lăsându-mi să mă acapareze din toate părțile.
Și.. apare soarele. Fluturașii care sunt pe moarte, care zboară pentru ultima oară atât de aproape de cer, strălucesc precum diamantele și îmi doresc așa de mult să ajung lângă ei.. Câteodată îmi ascultă dorința și coboară ei la mine, iar aripioarele lor sunt mai frumoase ca niciodată, așa, stând sub reflectorul soarelui.
Am să-i desenez pe toți, la fel cum el îi cuprinde pe toți într-un cântec.
 |
| imagine de pe blogul lui Faye |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ce părere ai?