cu puțin înainte de aprilie mă găseam înghesuită pe o canapea undeva fredonând people are strange cu un glob disco. în el mă reflectam și eu. eram o minusculă parte din acea sferă penibilă care defapt tot timpul este pasată de la cineva la altcineva - însă asta e scopul ei, să i se acorde atenție, nu? nu și scopul meu.
cu mai mult timp înaintea acestei întâmplări bizare, ciudate și neobișnuite mă aflam tot pe o canapea ascultând cum o oglindă murdară reușea să cânte hey joe. staistai, eu defapt ce aberez aici?
ai putea spune că eu trăiesc într-o oglindă. defapt mai multe oglinzi. mai umane și mai reale ca orice altceva. poate dacă află altcineva că oglinzile astea chiar 'umblă' pe toate drumurile și defapt tot ce e în jurul nostru e un zgârie-nori în care se reflectă de mii de ori lumea s-ar putea să mi se spună că și gândurile mele sunt și ele ca într-o oglindă.. pe dos.
și tocmai am spart una! era oglindă în care nu-mi permiteam să mă oglindesc mereu, ci numai când mi-era lumea mai dragă și ea trebuia să se întoarcă spre mine, să mă aducă cu picioarele câțiva metri sub pământ, căci era tare murdară, și am ajuns să cred că și eu sunt așa. am ales s-o las din mâini fix atunci când avea nevoie de mine, avea nevoie să mă facă să mă simt vulnerabilă, cu sufletul murdar și dependentă totuși de viziunea asta. i-am reproșat însă oglinzii ăsteia că ea îmi cunoaște doar părțile din mine care-s mai departe de suflet. și încă sper că există oglinzi mai 'performante'. astfel am scăpat-o și am făcut să pară ca și cum ar fi fost o greșeală, ca și cum ar fi fost niște vorbe în vânt sau mai bine zis.. a luat-o vântul.
însă acum a venit rândul să dau eu un șut în globul disco și să-mi sparg cu această ocazie oglinda din ea fiindcă mi-am dat seama că nici măcar el nu și-ar da seama că lipsește un pătrățel microscopic. înainte chiar de asta, mi-am pregătit ochelarii de soare ca să îl iau în brațe, dar când s-a lăsat seara petrecerea a început și el nu era acolo. așa că am avut un motiv să fac ce trebuia făcut.
tot într-un obiect cât-de-cât sferic am primit..un bilețel. o poezie. cuvinte scrise alb pe negru. gri? o oglindă? nu. un suflet.solitudine. împreună.
căutând ceva bun de citit prin cărturești, am dat cam acum o lună peste joia dulce fiindcă sinopsis-ul mi se părea interesant. n-am prea auzit multe despre steinbeck până atunci și nici n-am văzut articole despre cărțile sale pe bloguri așa că am mers la ghici. și presupun că asta-i cel mai fain lucru pe care poți să-l faci într-o librărie propriu-zisă, nu?
și.. cartea m-a surprins într-un mod plăcut. m-a introdus treptat în lumea lui steinbeck, un univers în care descrierea este adresată doar lucrurilor lipsite de viață, personajele bucurându-se astfel de o caracterizare de un nivel mult mai înalt, care se realizează prin limbaj în principal dar și prin acțiuni. întrebarea în jurul căreia se învârte toată acțiunea romanului este "iubirea poate fi un remediu pentru orice?"..romanticii incurabili ar fi sigur de răspunsul lor, dar ce se alege de cei care trăiesc în propria lor lume unde nimic nu-i așa cum ar trebui să fie și totuși.. se obișnuiesc fără să vrea cu asta. uită cum e să ai o zi normală, să-i zâmbești soarelui dimineața și să te gândești că n-ai nimic de făcut și că nimic nu te oprește să faci ceea ce vrei tu.. dar atunci când totul se blochează, când rămâi între lumi pe cine te bazezi? singur sigur nu poți scăpa din asta. cu puțin ajutor din partea prietenilor săi, personajul principal reușește să revină la normal, după o serie de întâmplări bizare întâmplate într-o banală joie (dulce)..
toate bine și frumoase de asemenea și în șoareci și oameni. se ilustrează aici alt tip de legătură dintre oameni, una la care noi poate am renunțat de mult: atunci când cineva te trage în jos și simți că (,) cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru e tine e să lași totul. ei bine, asta nu e așa de ușor pentru george, un țăran tipic american, pentru care banii reprezintă întotdeauna un interes principal. cartea asta mi-a demonstrat că o poveste care te lasă cu așa de multe stări și întrebări poate fi găsită și într-o carte de 150 de pagini cu font uriaș. așa că puține pagini s-au transformat în multe stări și puține cuvinte.. nu cred c-ar trebui să ratați cartea asta!
