vineri, 28 iunie 2013

5 Jurnalul unui adolescent timid de Stephen Chbosky

Titlu: Jurnalul unui adolescent timid
Autor: Stephen Chbosky
Editura: Trei
Număr de pagini: 253  
Anul apariţiei: 2013

Să stai pe margine poate fi un avantaj. Dar vine o vreme când trebuie să intri în ring.
Primul an de liceu e cel mai greu.
Îţi faci noi prieteni, te îndrăgosteşti cu adevărat, nu te mai înţelegi deloc cu părinţii.
Să creşti mare e mai complicat decât ţi-ai imaginat vreodată. 
"Jurnalul unui adolescent timid a făcut senzaţie la apariţie, dobândind statutul de carte-cult, vânată asiduu de adolescenţi. "
- The New York Times

Timp de un an, Charlie, un adolescent timid tipic anilor '90, îi scrie regulat scrisori unui prieten sau mai bine zis "genul de om pe care nu l-ar deranja să primească scrisori de la un puşti. Genul de persoană care ar înţelege că scrisorile sunt mai bune decât un jurnal intim, pentru că stabileşte o legătură strânsă, pe când un jurnal intim poate fi găsit". 
În prima scrisoare, adolescentul îşi face o scurtă descriere, precizând la final că îi era frică de prima zi de liceu. Se simţea singur, însă îi trecea când citea cărţile primite de la profesorul de engleză, pe care le-a îndrăgit. Asta până când şi-a învins timiditatea şi s-a împrietenit cu Patrick şi cu sora acestuia, Sam. Nu a trecut mult timp şi s-a îndrăgostit de ea, fiind conştient însă că nu va accepta niciodată să fie împreună. Sam era deja fericită cu prietenul ei, iar tot ce îşi dorea Charlie era ca toată lumea să fie fericită, chiar dacă el era trist. "Şi asta înseamnă că n-o să am voie să mă gândesc niciodată la tine în felul acela, atâta timp cât eşti fericită, pentru mine e în regulă. Atunci mi-am dat seama că te iubeam cu adevărat".
Aşa suntem noi, luăm decizii proaste într-o secundă şi ne pare rău o lună, ne gândim ce le vom povesti nepoţilor chiar dacă n-am avut o relaţie, facem unele lucruri care nu ne încântă, dar sunt pentru prietenii noştrii. Ne plac poveştile de dragoste eterne şi sperăm mult timp că acestea vor fi reale, nu doar în imaginaţia noastră. 
Multă lume spune că această carte abordează aceeaşi idee cu De veghe în lanul de secară de J.D.Salinger, însă, dacă te gândeşti mai bine, personajele sunt diferite. Charlie, deşi avea o viaţă dezordonată precum Holden, avea note bune, nu era într-o relaţie proastă cu părinţii săi, nu avea o relaţie bună cu sora sa. O asemănare importantă ar putea fi interesul pentru lucrurile aparent neimportante, Holden era interesat de locul unde se duceau răţuştele, iar Charlie a întreprins o expediţie la mall pentru a afla de ce se duceau oamenii acolo. Mai sunt şi alte asemănări precum deciziile spontane şi gândurile mari. 
Dacă aveţi de gând să citiţi ambele cărţi, vă recomand să citiţi cartea lui Salinger mai întâi, deoarece vă pune bazele acestui gen de carte, să zicem. 
Recomand cartea nu numai celor timizi, ci tuturor adolescenţilor. Merită citită!
5/5
Stephen Chbosky a scris şi a regizat adaptarea pentru ecran a romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid, un adevărat fenomen literar. 
Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Stephen Chbosky a urmat cursul de scenaristică de la University of Southern California.
De asemenea, a scris scenariul pentru Rent (2005) şi a fost producător executiv şi unul dintre creatorii seriei Jericho pentru postul de televiziune CBS, serie lansată în 2006. 



marți, 25 iunie 2013

0 Primele 200 de cuvinte - Umbră de John Saul

"Umbră. 
Timmy Evans se trezi în umbră.
Beznă atât de adâncă încât nu putea distinge nimic. 
Obscuritatea care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decât un vis. 
Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa și că lumina exista cu adevărat; simțea că undeva, mult în spatele opacității în care se găsea era o altă lume. Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume. 
N-avea idee cât era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla. 
Era zi sau noapte? 
Nu știa. 
Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea târcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercând să apuce întunericul. Nu simți nimic. Era ca și cum propriile sale degete dispăruseră. 
Își împreună mâinile. În loc de așteptata căldură a palmelor presate una peste alta, nu simți nimic. Nu percepea absolut nimic. 
Caracatița utiașă a spaimei își strânse și mai tare tentaculele.."

vineri, 21 iunie 2013

2 Urâţii de Scott Westerfeld

Titlu: Urâţii
Autor: Scott Westerfeld
Editura: Corint(eens)
Număr de pagini: 414
Anul apariției: 2012


Tally e pe cale să împlinească şaisprezece ani şi... de-abia aşteaptă! Nu ca să-şi ia permisul de conducere, ci ca să devină frumoasă.
În lumea ei, cea de-a şaisprezecea aniversare aduce cu ea o operaţie care te transformă dintr-o persoană considerată ca fiind de o urâţenie respingătoare într-una uimitor de frumoasă.
Dar noua ei prietenă, Shay, nu vrea să fie frumoasă. Mai degrabă ar risca să trăiască în afara acestei lumi. Când Shay evadează, Tally află care este de fapt adevărul în ceea ce-i priveşte pe frumoşi.
Autorităţile o pun pe Tally în situaţia de a alege între două variante la fel de rele: fie o va găsi pe prietena ei şi o va spiona, fie nu va mai fi niciodată frumoasă.
Ca urmare a alegerii pe care o va face Tally, lumea ei se va transforma pentru totdeauna.


Nu vă așteptați la o carte la fel de bună ca Divergent, spre exemplu, dar destul de bună încât să nu spuneți că v-ați pierdut timpul. 
Westerfeld a creat într-o manieră originală o lume distopică, în care indivizii care aveau peste 16 ani erau împărţiţi în trei categorii - frumoşi tineri, frumoşi de vârsta a doua şi frumoşi bătrâni. Ce se întâmpla cu cei până la 16 ani? Până la vârsta de 12 ani stăteai cu părinţii, iar după trebuia să-ţi petreci încă alţi 4 ani într-un alt internat cu alţi urâţi (toţi cei care nu erau operaţi erau numiţi astfel). Lumea călătorea cu nişte plăci care erau alimentate fie de lumina zilei sau de metalele aflate sub oraş, oamenii nu mai erau învăţaţi să scrie, fiindcă se considera că nu aveau nevoie. Chiar dacă până la 16 ani îşi dădeau seama cât de falsă este lumea în care trăiesc, după, când aceştia vor deveni chipeşi şi vor fi trimişi în oraşul Frumoşilor, vor fi toţi fericiţi deoarece operaţia venea la pachet cu nişte leziuni cerebrale care te făceau să gândeşti cum voiau cei de sus.
Însă originalitatea se oprește aici. Westerfeld s-a folosit de câteva elemente din cunoscutul roman al lui Ray Bradbury, Fahrenheit451, și anume simbolul focului, cel care distrugea tot ce e frumos. În cazul acesta nu erau arse cărți, ci flori, niște orhidee splendide. De asemenea, un alt aspect comun cu F451 ar fi că cei de sus își doreau ca oamenii să fie fericiți, așa că toată lumea era foarte veselă, petrecând în fiecare seară. Tristețea era pentru cei urâți. 

"-Ce faceți? 
-Dăm foc.
-Asta văd. Dar de ce?
-Ca să salvăm lumea. "

Ca să înțelegeți mai bine toate acestea mai bine vă povestesc câte ceva:
Tally, o copiliță naivă și ușor influențabilă care trebuia să împlinească 16 ani deabia așteaptă să fie făcută frumoasă, ca să-și vadă singurul prieten, Peris, care deja s-a mutat în orașul Frumoșilor. Se gândea tot timpul la momentul când îl va întâlni, așa că se gândește să facă o expediție în orașul celor chipeși ca să-l vadă. Îi găsește vila, în care se desfășura o petrecere (în orașul acesta mereu erau petreceri) și intră sperând să nu fie văzută. Îl găsește, însă acesta îi spune că a făcut o mare prostie și îi spună să promită că nu va face vreo gafă până când ei doi se vor întâlni. Scapă fără prea mult balamuc și ajunge la râul care desparte orașul Frumoșilor de cel al Urâților. Acolo o întâlnește pe Shay, care avea să-i fie cea mai bună prietena. Aceasta îi arată Orașul Ruinelor, descris ca fiind un oraș normal din zilele noastre, și îi spune că ea nu vrea să fie frumoasă, vrea să plece în Ținutul de Fum, acolo unde este și David, iubitul ei.
Shay fuge, iar Tally este dusă înainte de operație la Circumstanțele Speciale, unde o doctoriță aspră, Cable, îi spune că dacă nu va găsi locul unde este Shay acum nu va fi operată. Aceasta decide să-și trădeze prietena pentru frumusețe, iar cu ajutorul unui cod pe care prietena sa i l-a dat, ajunge în Ținutul de Fum, cât pe-a ci să ia foc din cauza rangerilor care dădeau foc orhideelor, mințind pe toată lumea că a venit ca să vadă că Shay este bine. Începe să facă cunoștiință cu locuitorii acestei regiuni și îl cunoaște pe David. Îi cunoaște și pe părinții acestuia, care o informează despre leziunile care apar odată ce devii frumos. Se îndrăgostește de acesta și își mai trădează încă o dată prietena, sărutându-l și aruncând localizatorul în foc.

"Ce e ea acum? Nu mai era spion, dar nici nu se putea numi locuitor al Ținutului de Fum. Nu era o frumoasă, dar nici nu se mai simțea urâtă. Nu era nimic în mod deosebit. Dar măcar avea un scop."

Acest lucru a determinat ajungerea specialilor în Ținutul de Fum, aceștia capturându-i toți prietenii, înafară de David, care s-a ascuns într-o peșteră. Cei doi pleacă în căutarea celorlalți în oraș și află că tatăl lui David este mort iar Shay a devenit frumoasă. Mintea ei a început s-o ia razna, aceasta fiind tot timpul îngrijorată de părul ei și era mereu la curent cu petrecerile. Pentru a o readuce la urâțenie, Tally se predă ca să devină frumoasă, ajutând-o pe mama lui David și testând pastila revoluționară care te făcea din nou urât. 


3/5

Scott Westerfeld, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani de SF/Fantasty pentru tineri şi adulţi, s-a născut în 1963 în Texas, SUA. Este căsătorit din anul 2001 cu scriitoarea australiană Justine Larbalestier.
Romanele ( Polymoth, Fine Prey, Evolution s Darling, So Yesterday ) şi seriile de romane ( The Risen Empire, Midnighters, Peeps, Leviathan, precum şi cea de faţă, Urâţii ) scrise de Westerfeld s-au bucurat de un mare succes, aflându-se pe lista de bestselleruri New York Times şi primind mai multe premii.
Cartea întâi din seria Urâţii a fost inclusă de către American Library Association pe lista celor mai bune cărţi pentru tineri, în anul 2006. De asemenea, în anul 2008, în Franţa, a primit Grand Prix de l'Imaginaire pentru cel mai bun roman străin adresat tinerilor.

miercuri, 19 iunie 2013

7 Împarte o Coca-Cola cu un rocker

Ideea asta cu substantivele proprii pe Coca-Cola mi se pare puțin cam de prost gust. De ce? Numai valoroșii vor să aibă numele lor peste tot (gen își fac cruci de aur cu numele lor sau își tatuează numele lor pe spate). Ăsta e doar începutul. Bineînțeles, nu mă refer la cei care își caută numele din curiozitate, iar dacă găsesc își iau, mă refer la cei care beau Cola doar pentru numele de pe sticlă (ceea ce defapt vrea să facă compania) sau cei care se mândresc cu sticla pe care o au, o ridică în slăvi de parcă ar fi un bilet la un concert calumea.. când e defapt o bucățică amărâtă de plastic.
În schimb, mi se pare bună ideea cu substantivele comune, unele fiind chiar amuzante, gen

Împarte o Coca-Cola cu primul care intră
Împarte o Coca-Cola cu fata misterioasă
Împarte o Coca-Cola cu un hipster (never!)
Împarte o Coca-Cola cu un rocker (hell yeah!)

Inițial, nu am crezut că există și cu nume proprii, însă, când mă întorceam cândva de la școală am luat o Cola la nimereală și a fost ca cea din poză. De ce nu-s așa toate?
Am găsit și cu Atilla, cu Vasile, cu Costică, Dorina (dintr-o discuție.. E bună Dorina? Da, da, să știi, păcat că a fost cam scundă) și alte nume ciudate. Dintre substantivele comune mă enervează aia cu tipul sexy la culme..

Ce ați mai găsit și voi?

duminică, 9 iunie 2013

6 Casa întunericului de Stephen King&Peter Straub

Titlu: Casa întunericului 
Autor: Stephen King&Peter Straub
Editura: Nemira
Număr de pagini: 749
Anul apariției: 2007

Mult așteptata continuare a Talismanului este unul dintre cele mai influente si mai prețuite romane scrise vreodată. Jack Sawyer, detectiv în Los Angeles, ieșit acum la pensie, se retrage într-un cătun din Wisconsin. Nu are nici o nostalgie pentru întâmplările petrecute cu douăzeci de ani în urma, care l-au purtat într-un univers paralel, numit Teritorii. În Wisconsin însă se petrec o serie de crime oribile, iar prietenul sau, seful politiei locale, îl roaga să-l ajute la prinderea ucigașului. Pe masura ce mesajele criptice din reveriile sale devin tot mai greu de ignorat, Jack se simte atras din nou in Teritorii și-n propriul său trecut, unde trebuie sa gaseasca puterea sufleteasca pentru a intra în casa de la capătul drumului forestier, în care se adăpostește răul feroce. 
„Un roman tenebros scris de doi maeștri ai terorii.” Locus 
„Casa întunericului poate că deschide ușa spre lumea oribilă a nebuniei, însa este, în esența ei, o poveste despre reacția în fața tragediei.” Houston Chronicle


Făcând referire la romane cu nume asemănătoare, spre exemplu Casa întunericului de Charles Dickens, romanul scris de Stephen King împreună cu Peter Straub este unul care m-a impresionat cum nu au făcut multe alte romane pe care le-am citit.
Inițial, povestea pare tipică unui roman horror, însă autorul a îmbinat ca un maestru elementele unui roman polițist, iar spre final romanul capătă o tentă fantastică. Așadar îmbinarea acestor trei stiluri pe care personal nu le-am întâlnit în această formulă dă originalitate, însă nu e singura.
Personajele sunt foarte bine conturate, iar povestea descrisă într-o manieră foarte realistă, neștiutorii o pot considera neadecvată..
Afurisita asta de carte te ține cu sufletul la gură deși cam de la început se știe autorul crimelor. Este o carte extraordinară și merită citită!
Dar haide să vă povestesc, pe scurt..
French Landing, o regiune din America de Nord este una liniștită iar nimic nu este ieșit din comun.  Asta până când niște crime îngrozitoare se săvârșesc.. cineva sau mai bine zis ceva (vă veți da seama de abia spre final de asta) ciopârțea copilași, trimițându-le apoi părinților scrisori despre ce gustoasă a fost o bucată din corpul progeniturii sau chiar ce a mai rămas din corpul lor. După o a treia crimă, cea a lui Tyler Marshall, autoritățile se gândesc că singurul capabil să salveze situația alunecoasă din acea regiune poate fi Jack Sawyer, numit și Hollywood, după o altă misiune de-a sa. Împreună cu prietenul său, Henry Layden, un orb care poate vedea lumea mai bine decât cei normali și cu echipa Thunder Five (cinci motocicliști care fabrică bere și cu studii superioare) află autorul acestor crime - un bătrân pe nume Charles Burnside (ajutat de corbul Gorg a cărui treabă era de obicei să ademenească copilașii), care își trăia ultimele zile la azilul Maxton's și care, la cererea lui Abbalah-dun și a lui Munșun ducea săracii copii într-un loc malefic, cu totul diferită de Teritorii. Ce sunt acestea? Lumea magică în care Jack și mama lui Tyler se refugiau din când în când, o lume pașnică în care, cu siguranță, toti ne-am dori să trăim.
Dacă în Teritorii puteai ajunge doar prin puterea gândului, spre tărâmul alunecării exista un portal, și anume Casa întunericului, despre care se spunea că era infinită, că prin preajma ei îți pierdeai umbra, că muncitorii s-au îmbolnăvit pe parcurs și pentru a accentua ideea aceasta, proprietarul, Charles Burnside, a vopsit-o de la temelie până-n acoperiș în negru. Într-una dintre acestea a fost ascuns Ty, iar după, pentru a-și primi recompensa, Charles l-a dus în tărâmul alunecării, pentru a fi prezentat lui Munșun și Abbalah. Însă se salvează, omorându-l pe bătrânul pervers și cu ajutorul echipei lui Jack reușește să plece de acolo, împreună cu alți 750 de copii închiși în lumea alunecării.
Deși cu toții sperăm ca toate să se termine cu bine, la conferința de presă la care toți din echipă s-au decis să ascundă partea cea fantastică, Jack este împușcat de Wanda, soția celui pe care l-a arestat în cazul care l-a făcut celebru. Nu, nu este un final trist, Jack încă trăiește în Teritorii, nemaiputând să se întoarcă în lumea noastră.



5/5

Stephen Edwin King (n. 1947) este licențiat în limba engleză la Universitatea Maine din Orono și a debutat în 1974 cu romanul Carrie. După aproape 30 de ani în care a publicat în principat romane horror foarte populare (Christine, Apocalipsa, Orașul bântuIT etc) el a primit medalia National Book Foundation și Lifetime Achievement Awards din partea National Books Awards. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate și King acorda permisiunea studenților la regie să filmeze adaptări ale povestirilor sale pentru suma simbolica de  1 dolar. Ca o ironie a sorții, el a declarat că detestă sărbătoarea de Halloween.


vineri, 7 iunie 2013

2 Înapoi în copilărie (1)

Pe vremurile minunate când eram un copilaş prăpădit şi cu o imaginaţie bogată, îmi închipuiam că eu duc o viaţă secretă şi că sunt un mare om de afaceri cu agenda încărcată. Mai susţineam faptul că aceste două vieţi  se asemănă, numai că una începe din momentul în care mă nasc iar cealaltă înainte de moarte. Aşteptam ziua în care cele două entităţi se vor întâlni, ziua în care vor fi la fel.
Iubeam să mă plimb în casă cu diplomatul tatei şi să mă prefac că vorbesc la un telefon pe care-l asemănam cu cel din Fetiţele Powerpuff. Uneori jucam scenete de teatru cu păpuşile mele şi pretindeau că acestea au o televiziune şi trăiesc într-o lume a zânelor, în care fiecare are câte un har. Nu pot să enumăr câte zile am stat doar cu păpuşile acelea în mână, îngrămădită într-un colţişor.
Îmi plăcea aşa de mult să fiu mare, copil fiind!
Acum, adolescent cu probleme fiind, îmi place să fiu mic! Să mânânc împreună cu prietenele mele corcoduşe crude, să ne fie frică de băieţi, să desenăm în n caiete haine pentru personaje, cu care făceam scenete, să pretind că sunt îndrăgostită când pur şi simplu îmi zdreleam degetele desenând pe asfalt cu un alt puşti. Cum de dimineaţă până seara dădeam ture parcului cu trotineta, cum pretindeam că am căsuţa mea făcută de pături, cum mă căţăram în copaci şi spuneam că fiecare ramură mai groasă era o cameră, cum ne plăcea să dansăm în ploaie, cum jucam monopoly până când ne supăram, cum mâncam bombonele ieftine şi proaste, cum îndrăgeam atât de mult o singură carte.. Poveşti cu zâne.

Tot copil naiv fiind, la grădiniţă pretindeam că-mi placea de un băiat cu care făceam prostioare, D. Asta pretindeam că e dragostea, să-ţi petreci mult timp cu cineva. Spre exemplu într-o zi, împreună cu alte două fete, Ana şi Alice, am mers în cealaltă parte a terenului de joacă, unde doamna educatoare nu ne putea vedea. Am mai mâncat câteva dintre delicatesele noastre.. sarmale cu pământ (minunata reţetă: se ia o frunză de tei, se pune pământ în ea iar apoi se mânâncă cât timp nisipul nu se risipeşte) după care am început să ne jucăm în nisip până când a venit scorpia şi ne-a pedepsit.
Întotdeauna mi-a plăcut să am un club, iar la grădiniţă mi s-a părut cel mai bun loc pentru o asociaţie atât de importantă o tufă de lilac. Am mai rupt crengi şi am făcut o scobitură mare, astfel încât să arate relativ ca un iglu. Iubeam să mă joc vara, înainte de începerea unui nou stadiu, prin iarba care nu era cosită, înaltă cât mine, şi să-mi fac o potecă spre acel loc mirific.
Tot la grădiniţă n-am dormit aproape niciodată. Am făcut-o doar când educatoarea a fost suplinită de alta, una mai drastică, aşa că mi-era frică şi am închis ochii. În rest preferam să-mi imaginez clamele ca nişte personaje şi să mă joc. Puteam să mă joc cu orice! Dacă eram afară, o puteam face şi cu un afurisit de băţ, uneori, aceste jucării mai ciudate erau mai importante ca cele adevărate. Da, aveam o imaginaţie bogată..

Mi-aş dori să nu se sfârşească niciodată!!!